Povestea din tramvaiul de joi

Joi. Tramvai. Eu, spre munca. Pe jumătate adormită (cum de altfel sunt mereu), urc liniștită în tramvai, ma așez lângă geam în spatele unui scaun, apoi aud o voce plină de entuziasm care se apropie:

“Vino aici, tati, ca e un loc liber!’

In fața mea se ține de un scaun o doamna pe la vreo 70 de ani așteptându-l pe cel pe care îl alinta “tati”. El, asa cum urma sa spună ea mai târziu, “era mai bătrân” și avea nevoie sa stea pe scaun.

Ea a rămas în picioare. Era mica, avea bocanci maro și pantaloni largi în carouri. De undeva de sub geaca subțire atârna un lanț (ca cel al lui Cioropină sau al lui Movileanu, pentru cine îi cunoaște, ca altfel nu știu cum sa vă explic). Avea un pulover pe gât de care tot trăgea în sus să își acopere bărbia într-un tic nervos. Părul alb era prins într-o șapcă neagră. Fața-i era blândă. El stătea pe scaun și privea când spre geam când spre ea. Purta un pardesiu lung, pantaloni negri, o șapcă și barbă. Fața-i era la fel de blândă.

Păreau liniștiți și mulțumiți. Nu se plângeau de durerile bătrâneții, de sistemul politic, de cum era înainte și ce am ajuns acum, de cât de scumpe sunt toate, de cât de greu e sa fii bătrân și nimeni nu te înțelege, de tinerii care nu mai știu ce e respectul. Priveau spre geam și discutau despre clădirea pe care ei nu o știau acolo, despre strada aia, despre mașina de la Cris-Tim care a trecut pe lângă tramvai. Ea vorbea mai mult, el o privea zâmbind. Ea a ținut mâna sprijinită de umărul lui tot drumul privindu-l cu blândețe.

M-am holbat la ei tot drumul. Ei nu au băgat de seama pentru ca au ignorat toată aglomerația din jurul lor. M-am holbat pentru că voiam să absorb cât mai multă informație pentru a putea împărtăși, m-am holbat pentru că e unul dintre lucrurile frumoase pe care rar le văd, m-am holbat pentru că fețele lor blânde aveau o poveste, m-am holbat pentru că nu m-am putut abține să nu admir libertatea. Drumul însa nu a fost lung, 7 stații mai târziu, au coborât. El primul, ea apoi. La coborâre el i-a oferit mana să se sprijine. Au plecat încet spre trecerea de pietoni, au traversat alergând de mana, pentru că cei din mașini erau grăbiți să ajungă undeva. Tramvaiul a plecat și el și i-am pierdut din vedere. Dar au rămas cu mine. Acum vreau să rămână și cu voi.

De asta cred eu în oameni frumoși, pentru că exista. 🙂