Eu nu foarte des am initiativa, dar daca imi spui “Hai sa …!” eu ma bag. Nu stau mult pe ganduri. Curaj am, vointa multa, cu restul ma descurc pe parcurs.
Asa a inceput povestea si de data asta. Mie mereu imi place sa zic ca povestea a fost inspirata de Cristi, initiata de Bianca si sustinuta de mine. Ce poveste? Hai ca stiti. Cum? Nu conteaza, eu tot o zic, asa cum am trait-o eu.
Ne-am hotarat prin iulie. Nu stiam prea multe, nu stiam ce ne trebuie, nu stiam traseul, stiam doar ca vrem sa plecam pe biciclete de la Bucuresti pana la Cluj. Cristi zice: “Asta e tot ce va trebuie!” apoi “Dar stiti ca s-ar putea sa fie dificil cu logistica” (parea ingrijorat). Va trebuie aia, va trebuie aia, si aia costa cam atat, si va mai trebuie si din alea … M-am ingrijorat si eu cand am facut un calcul rapid. M-am dus si am ingrijorat-o si pe Bianca, ca asa e frumos intre prieteni. Va intrebati, oare ce ne-a trebuit ca biciclete aveam, nu? Multe. Insa cum bani nu o sa avem niciodata si datorii mereu, am zis: Fuck it! Mergem! Si am mers. Da, doar noi doua, asa cum v-a mai zis si Bianca aici.
Pana sa pornim insa am avut parte de foarte multe incurajari, de sfaturi si povesti de groaza: “Pe unii i-au alergat tiganii si ei erau mai multi si erau si baieti.” “Pateu, tiristii hahaha …” (plus multe alte glume cu tiristi)! “Maxim, Brasov! Eu va zic, ca am facut drumul ala de multe ori.” “Unde va duceti voi, mama, singure? Sunt numai nebuni pe lumea asta, va dau in cap.” “Pateu, eu sunt dispusa sa vin cu masina dupa voi si la Cluj.” “Daca nu mai puteti, sa ne sunati ca venim sa va luam, da?.” “Vai, sunt mandra de voi!” “Lasa ca va intoarceti voi de pe la Ploiesti. Eu am mers cu bicicleta 2 zile si apoi am zis ca o dau dracu.” “Pateu, eu zic ca o sa ajungi la Cluj.” “Pe unde mergeti, pe DN? Aoleu!” Si multe altele …
Am plecat intr-o dimineata de inceput de septembrie. Cu entuziasm si cu noaptea-n cap. Aratam cam asa …
Apoi, la sfatul mentorului nostru, ne-am oprit sa bem ceva …
Aici a trebuit sa ne punem tricourile pe noi, ca doar suntem oameni civilizati …
Al doilea popas in Ploiesti …
Nu e ceea ce pare …
Cine e subiectul acestei poze? Doar Bianca stie.
Aici banuiesc ca este clar cine e subiectul …
Trebuia sa avem si noi o poza cu mancare. A fost buna.
Pe seara am ajuns la Cornu de Jos unde ne-am cazat in curtea unor oameni frumosi, familia Iordache.
Creatorul in momentul creatiei.
Domnul Iordache si Bianca. Doamna plecase la biserica. Bianca nu se simtea bine … cred.
De la Cornu am plecat de dimineata cu emotie fata de ce avea sa urmeze. Aveam de trecut muntii si nu mancasem nimic de dimineta nici in seara de dinainte. Am mancat tot ce am gasit pe drum pana la Sinaia, mure, zmeura, frunze, caini, la un moment dat am vrut sa musc si din Bianca. Noroc ca era in spatele meu.
Dupa ce am mancat 3 caini am zis ca e momentul sa beau si putina apa.
Desi pare ca se concentreaza intens, in realitate se preface.
N-am facut nimic. Asa se sperie ea.
Am ajuns la Brasooooooooooooooooov! Cand am intrat in oras am stiut ca o sa ajung si la Cluj. Din pacate mi-am uitat camera la pensiune si nu am poze cu Brasov. Imi pare rau. Brasov e un oras frumos.
Urmatoarea destinatie: Beclean, langa Fagaras. Drum usor, diferenta de nivel mica, tiruri, drum ingust si dureri de genunchi …
Pauza de masa … Da, imi era foame rau. Mereu mi-a fost.
Nelipsita poza cu picioarele, una din obsesiile mele.
Creatorul in alt moment al creatiei, Domnul Mihai si Doamna Corina …
Acesti oameni sunt tot din categoria oameni frumosi. Am venit la ei cerand un loc in curte unde sa punem cortul. In cateva minute ne-am trezit la masa ca si cum am fi fost parte din familie, i-am fumat tigarile lui Ovidiu, ne-am jucat cu pisica, ne-au primit in casa si am discutat pana tarziu despre viata.
A doua zi ne-au plimbat prin gradina, ne-au dat rosii si ne-au facut senvisuri pentru drum …
Am plecat apoi catre Sibiu. Aici ne astepta Sarpe. Un prieten vechi, pe numele lui real, Alin.
Spre Sibiu genunchiul drept ma durea ingrozitor. Aici mi-a fost putin frica sa nu ma lase de tot. Ca de obicei, am speriat-o si pe Bianca. Ulterior am impins mai mult cu stangul si m-am calmat. Bianca a ramas asa (speriata) pana tarziu.
Alti prieteni vechi si un tir …
Am ajuns la Sibiu. L-am gasit si pe Sarpe, am gasit si cazare.
Sibiu mi-a placut mai mult decat Brasov. Are ceva special. Nu stiu exact ce. Mi-ar fi placut sa mai raman vreo cateva zile. O sa ma intorc …
E o speciala.
Am incheiat seara cu o bere neagra si am plecat de dimineata spre noua destinatie: Sighisoara. Drum in constructii, cu dealurile dracului (ex. Sura Mare). Iata ce-a iesit …
Eram treminate. Dar a fost unul dintre cele mai frumoase drumuri si experiente. Asa am ajuns la Sighisoara.
A doua zi nu am pedalat. Am stat si am admirat linistea, oamenii, cerul, strazile, ploaia, cafenelele, cimitirul.
Am ranjit aiurea …
Am alergat pisicile …
Pentru colegii de la munca, plus reclama. Bianca intentioneaza sa solicite o marire de salariu.
Am ras mult, mult, mult …
Am avut un moment de inspiratie. S-a dus repede.
Ne place si berea.
Am lasat Sighisoara cu gandul ca o sa ne intoarcem cu fetele la Cafeneaua asta, unde mi-a placut foarte mult si sigur le-ar placea si lor. Bianca s-a simtit ca acasa si a scris despre asta.
Apoi am plecat spre Targu-Mures.
Pauza de masa. Da, in spate era un cimitir.
Desi a fost ziua cu cei mai putini kilometri a fost cea mai grea. Nu stiu de ce.
Aici ne-am cazat la o veche prietena din liceu, Nico. Cu Nico am fugit eu la munte de ziua mea fara sa stie mama. Am suflat in tort in telescaun in timp ce purtam niste coarne rosii de drac. Multumesc, Nico! (pentru tot). Nico e actor de profesie. A, si din nou, creatorul … stiti voi …
Dimineata e greu. Cu fetele astea am pornit spre Turda.
Asta e un loc de pescuit. Iar poza asta e pentru Poji.
Tot pentru Poji.
Cica aici as semana cu Maruta?!
Asta e cea mai tare poza. Am prins fix momentul in care a trecut un tir cu viteza si ne-a udat. Reactia ei naturala e de nepretuit.
Mai vine vreunul, oare?
Pe ploaie.
Dupa ploaie.
Cainele care a mancat cu noi, din senvisul Biancai.
Eu: Ia ceva pe tine, Bianca, o sa stam mult aici.
Bianca: Mie nu mi-e frig.
Haahahahah …
Bianca: Ce faci? Pui izoprenul pe jos.
Eu: Da. Vino si tu sa stai ca o sa dureze pana se opreste ploaia.
Bianca: Nu, eu sunt bine asa.
Haaahahahha …
Din nou, nu e ceea ce pare …
Dupa ce s-a oprit ploaia am inceput sa cautam cazare in Turda. Bianca si-a scris povestea, iar eu am cautat de mancare prin oras, apoi ne-am bagat la somn devreme pentru ca a doua zi trebuia sa prindem trenul de 9:45 de la Cluj.
Am plecat pe intuneric. Am pedalat pe intuneric spre Dealul Feleacului. Infricosator. Am prins rasaritul pe deal cu Bianca. Moment romantic. Cand am vazut ca urmeaza un sector periculos am uitat de tot si am tipat cat m-au tinut plamanii (de altfel asa am facut mereu pe vai). Timpul a trecut repede, dar si greu. Desi ultima fraza poate parea poetica, nu e. Urmeaza explicatia.
Mai jos era Cluj.
Bianca pedala in timp ce tinea si bicicleta mea. Sau cel putin asa pare. Cu o pelerina ar fi putut fi confundata cu Superman.
Pozele nu pot arata bucuria si entuziasmul care ne-au cuprins cand am ajuns la indicatorul asta. Atunci m-am gandit intens la Cornea, unul dintre cei care au “crezut” in noi.
Stiu, e nefocalizata, dar baticul ala ii statea prea tare.
Cluj Napoc.
Eu: Cum drac ai incadrat poza asta, Bianca?!
Bianca: Sa zici mersi ca ti-am pus punctul ala rosu pe fata.
Eu: Mersi.
HAAHAHAHAHA! We did it! We did it!
Aici pierdeam trenul. Ceasul performant al Biancai a ramas fara baterie si a facut ca timpul sa treaca mai greu in ochii nostrii. Macar ne-am ales cu niste poze prin Cluj.
Fata Biancai este pentru faptul ca am pierdut trenul cu vagon special pentru biciclete si am asteptat dupa urmatorul (care nu avea vagon special) in gara, in frig, vreo 4 ore.
Fata mea este pentru faptul ca am stat in gara, in frig si excursia urma sa se termine. As fi vrut sa ne mai cazam pe undeva.
Creatorul in ultimul moment de creatie dedicat acestei excursii.
Unii oamenii ma intreaba:
“Si cum v-ati hotarat sa plecati?” Foarte repede.
“Si nu v-a fost frica?” Ba da, normal. Nu suntem supereroi, suntem oameni normali cu temeri, plus ca facem parte din una din categoriile sociale cele mai vulnerabile.
“Si, cati kilometri ati facut in total?” 600, dar e irelevant. Par si nu par impresionati, pentru ca nu inteleg de ce ai face asta, mai bine iei trenul sau pleci cu masina, ca nu e asa scump.
“Si nu v-au durut picioarele?” Ba da, in unele momente rau de tot. Pe mine, Bianca e ireal de rezistenta la durere, fapt ce ma umple de invidie.
Nu, nu eram sigura ca o sa ajung la Cluj. M-am bucurat de fiecare seara cand ne-am cazat si nu imi venea sa cred ca sunt acolo. M-a bucurat de fiecare zi in care am pedalat, de compania tovarasei de drum, de norii de toate culorile si formele, de ploaie, de vant, de ceilalti ciclisti care ne-au incurajat, de oamenii pe care i-am cunoscut, de cainii si pisicile cu care ne-am jucat, de pasari, de orasele pe care le-am vizitat, de dealurile pe care le-am urcat si mai ales de vaile pe care le-am coborat (moment in care am fost mai sigura ca niciodata ca imi iau motor). Durerile de genunchi, de spate, nasul ars, patru degete amortite (inca mai sunt amortite), frigul de la 3 dimineata din cort, oboseala, trezitul dimineata pe frig, dracii mei pe Bianca sunt irelevante acum.
Am ras, am ras mult. Nu cred ca am ras tot anul cat am ras in excursia asta. Si cine ma cunoaste stie ca eu nu sunt genul care rade. Am ras din orice si de orice, cu pofta si pauze scurte. Cand te trezesti dimineta fara chef de nimic si cu frigul in oase, tu fiind “rather grumpy” than “a morning person”, iar Bianca face o tampenie in stilu-i caracteristic (nu pot sa dau exemple, trebuie sa o cunoasteti, e prea tare) nu te poti abtine sa nu razi si apoi o tii asa toata ziua. N-ai de ales.
Drumul asta nu a fost doar despre pedalat, a fost mai mult despre oameni, oameni frumosi (sau faini, cum imi place mie sa le zic). Oameni care ne-au lasat sa punem cortul in curtea lor si au avut incredere ca vom ajunge la Cluj fara sa se uite la noi ciudat. Oameni care ne-au pus la masa si ne-au facut senvisuri pentru drum, oameni care ne-au incurajat din masini, din carute, din curti, din santuri, politisti draguti, ciclistii straini de la hostelul din Sibiu, doamna de la cafenea, gazdele de la pensiuni si multi altii.
Drumul asta a fost si despre mine. Eu am invatat sa privesc norii, sa dorm pe oriunde, cateva semne de circulatie si cum sa ma incadrez pe banda a doua. Am alergat ploaia, m-a alergat ploaia. Ne-au alergat cainii, noi pe ei nu.
Si cel mai important, am invatat sa cred in oameni faini, oameni cu principii, oameni care cred in oameni. Stiu, stiu, e posibil sa mi-o iau in freza la un moment dat. Mi-am mai luat-o. Zdravan! Nu m-am potolit. Pentru ca imi place sa cred in oameni faini.
M-am iertat.
Portrete cu Personaj Absent 
